Codependența în relații

O analiză sistematică a 11 definiții publicate a pornit de la o constatare incomodă: niciuna nu e acceptată universal, ceea ce face conceptul foarte greu de cercetat. Elementele comune au fost patru: concentrarea pe celălalt, sacrificiul de sine, încercarea de a-i controla pe ceilalți și suprimarea propriilor emoții[1].

Pus în cuvinte de zi cu zi: valoarea ta vine din faptul că ești necesar. Ești cel care repară, care ține totul pe linia de plutire, care știe ce simte celălalt înainte să știe ce simte el însuși. Oamenii care se descriu așa vorbesc despre lipsa unui sens clar al sinelui și despre un dezechilibru care nu se mai oprește, în relații și uneori și la muncă[4].

Termenul s-a născut în tratamentul adicțiilor, ca să descrie soțiile bărbaților care beau. De acolo s-a lărgit până a ajuns să numească aproape orice fel disfuncțional de a relaționa, împins mult de mișcarea de self-help[3]. Conceptul a crescut în cultura Alcoolicilor Anonimi din Statele Unite, în anii 1960 și 1970, care a adus și ideea că cei apropiați de o persoană cu adicție sunt ei înșiși bolnavi[4].

Cea mai recentă sinteză a literaturii, pe 30 de studii, o numește un construct contestat, fără criterii formale de diagnostic și ambiguu conceptual[2]. Aceeași sinteză notează critica feministă: eticheta a patologizat grija și a vizat disproporționat femeile, ignorând așteptările sociale despre cine are grijă de cine[2].

Pe 467 de tineri adulți, legătura dintre a crește cu un părinte cu alcoolism și scorurile de codependență a fost explicată în cea mai mare parte de afectivitatea negativă generală, adică de tendința de a trăi des emoții neplăcute. A rămas doar o asociere mică, dar semnificativă[5].

Cu atașamentul, legătura e mai strânsă cu anxietatea decât cu evitarea[2]. Într-un studiu pe 232 de persoane aflate în tratament pentru adicții, corelația cu atașamentul anxios a fost moderată, iar cu cel evitant slabă[6]. E o asociere măsurată într-un singur moment, nu o cauză. Dar are sens: dacă te temi mereu că vei fi părăsit, a deveni de neînlocuit e o strategie. Mai multe despre asta găsești pe pagina despre stilurile de atașament.

Cu personalitatea, suprapunerea e veche. Primii autori clinici au observat că seamănă cu tulburările de personalitate, iar un studiu pe 407 adulți din Ungaria a găsit trăsături dependente și borderline frecvente la persoanele codependente. Dar 16% nu le aveau[2]. Deci uneori e același lucru sub alt nume, alteori nu.

Multe dintre aceste tipare se leagă și de o stimă de sine care depinde de cât de util ești. Dacă vrei un punct de pornire, testul orientativ despre stima de sine durează câteva minute. Nu pune un diagnostic.

Studiile clasice ale lui Buss au găsit diferențe mari între bărbați și femei în ce tip de infidelitate supără mai tare, sexuală sau emoțională[7]. Rezultatul e citat des și e contestat la fel de des: o recenzie ulterioară a găsit că diferența apare într-un singur tip de măsurătoare și e contrazisă de altele, inclusiv de reacțiile oamenilor la infidelități reale[8]. Ce rămâne sigur e mai simplu: aproape toată lumea simte gelozie uneori.

Problema apare când gelozia devine sistem de control: verifici telefonul, ceri parole, interzici prieteni, ai nevoie de confirmări fără sfârșit. Aici se întâlnește cu codependența, pe elementul „încercarea de a controla”[1], și adesea cu anxietatea de atașament de dedesubt.

Într-un trial de terapie de cuplu pe 134 de cupluri, 19 aveau o infidelitate în spate. Au început terapia mai afectate decât celelalte, dar cele care dezvăluiseră aventura, înainte sau în timpul terapiei, au avut o creștere mai mare a satisfacției decât cuplurile fără infidelitate[9].

Urmărirea la 5 ani a arătat două drumuri. Divorțul a fost de 80% la cuplurile cu infidelitate ținută secretă (doar 4 cupluri), 43% la cele cu infidelitate dezvăluită (6 cupluri) și 23% la cele fără infidelitate. Cuplurile cu infidelitate care au rămas împreună nu s-au mai diferențiat, în satisfacție, de celelalte[10]. Eșantionul e foarte mic, autorii înșiși îl numesc exploratoriu, așa că cifrele arată o direcție, nu o probabilitate pentru voi.

Sbarra a urmărit zilnic, timp de patru săptămâni, 58 de tineri care tocmai trecuseră printr-o despărțire. Acceptarea finalului a fost drumul prin care atașamentul sigur ducea la ieșirea din tristețe. Iubirea încă vie, furia și preocuparea de atașament, adică grija constantă legată de relație, au scăzut probabilitatea recuperării în perioada studiului[11].

Pentru cineva cu tipare codependente, partea grea e de obicei exact aceasta: dacă valoarea ta venea din faptul că erai necesar, despărțirea ia și rolul, nu doar persoana. Studiul a fost pe relații fără căsătorie. Pentru divorț, cu copii, bani și o casă împărțită, citește pagina despre viața după divorț.

1. 01Schimbă întrebarea „sunt codependent?” cu „ce fac și de ce?”Eticheta nu are criterii[2], deci nu are cum să-ți dea un răspuns. Cele patru tipare de mai sus pot. Care dintre ele apare la tine, în ce relații, și ce te-ar speria dacă l-ai opri?
2. 02Uită-te la frica de dedesubtDacă grija pentru celălalt e, de fapt, o încercare de a nu fi părăsit, lucrul de lucrat e anxietatea de atașament, nu „prea multă bunătate”. Pagina despre stilurile de atașament explică diferența.
3. 03Exersează limite mici, nu rupturi mariUn „nu” spus la ceva mărunt, o seară pentru tine, o emoție spusă în loc de înghițită. Asta decurge din cele patru elemente, nu e un protocol testat în studiile citate, așa că tratează-l ca pe un experiment.
4. 04Alege formatul după problemăDacă tiparul apare în toate relațiile tale, de obicei ajută terapia individuală. Dacă e prins într-o dinamică de doi, poate ajuta terapia de cuplu. Dacă partenerul are o adicție, merită citită pagina despre dependență, pentru că acolo s-a născut termenul.

În terapie, aceste tipare se lucrează din mai multe direcții. Terapia sistemică privește rolurile din familie și din cuplu, inclusiv rolul de salvator. Terapia centrată pe emoții lucrează cu nevoile de atașament din spatele lor. Ultima sinteză recomandă ca intervențiile să pună accent pe siguranța relațională, pe limite, pe reglarea emoțiilor și pe diferențierea identității[2]. Metoda nu o alegi tu singur. O alege psihoterapeutul împreună cu tine.