Terapie pentru copii și adolescenți

La un copil mic, joaca nu e o pauză de la terapie. E terapia, pentru că e felul în care un copil spune ce nu are încă cuvinte să spună. Pe măsură ce crește, se adaugă exerciții structurate și conversație, iar la adolescent ședința ajunge să semene cu cea a unui adult, cu tehnici din terapia cognitiv-comportamentală sau, când problema ține de toată familia, din terapia sistemică.

La nivel global, aproximativ un adolescent din șapte are o afecțiune de sănătate mintală, iar aceste afecțiuni reprezintă 15% din povara de boală a grupei de 10–19 ani[1]. Anxietatea conduce, cu 4,1% între 10 și 14 ani și 5,3% între 15 și 19 ani. Dar la vârsta mai mică tulburarea de conduită, cu 3,3%, și ADHD, cu 2,7%, sunt aproape la fel de frecvente, în timp ce depresia urcă de la 1,3% la 3,4% odată cu vârsta[2].

Consecința practică e simplă: un copil la începutul adolescenței care nu mai vrea la școală nu are neapărat anxietate. Poate fi ADHD, poate fi o problemă de comportament, iar la un adolescent mai mare, poate fi depresie. Seamănă la suprafață și se lucrează diferit.

Tensiunea asta nu e o problemă teoretică. Într-o analiză sistematică pe 53 de studii despre motivele pentru care copiii și adolescenții cer sau nu cer ajutor, relația cu terapeutul apare în 68% dintre ele, iar în interiorul ei, explicit, teama legată de confidențialitate și greutatea de a avea încredere într-un necunoscut[4]. Un adolescent care crede că fiecare cuvânt ajunge acasă nu minte în ședință. Pur și simplu nu spune nimic.

În recenzia Cochrane despre terapia cognitiv-comportamentală pentru anxietatea copiilor și adolescenților, aproximativ 49% dintre cei tratați nu mai îndeplineau criteriile diagnosticului principal la final, față de 18% pe lista de așteptare sau fără tratament. Cifra vine din 39 de studii și 2.697 de participanți, cu dovezi de calitate moderată, dintr-o recenzie care a analizat în total 87 de studii și 5.964 de participanți[5].

Partea care lipsește din reclame vine din aceeași recenzie. Față de tratamentul uzual, pe 8 studii și 487 de participanți, dovezi de calitate scăzută nu au arătat o diferență, cu un interval atât de larg încât nici nu o exclud. Față de alte tratamente active, pe 4 studii și 401 participanți, diferența poate fi mică spre deloc. Și niciun studiu nu a inclus copii cu dizabilitate intelectuală[6].

Concluzia onestă nu e că terapia nu merge. E că dovezile o arată clar mai bună decât așteptarea, și mult mai puțin clar mai bună decât alte tratamente. Un psihoterapeut care îți prezintă o singură metodă drept singura care funcționează spune mai mult decât spun studiile.

Cea mai recentă actualizare a meta-analizelor despre programele școlare de prevenție, pe 118 studii randomizate și 45.924 de participanți, găsește efecte mici imediat după intervenție: g = 0,18 pentru anxietate și g = 0,21 pentru depresie[7]. Mici după orice standard obișnuit, măsurate la final, fără să știm cât rezistă. Un program care promite că „elimină” anxietatea într-o clasă promite mai mult decât arată datele.

Cu bullying-ul, vestea medie e mai bună și detaliile mai încurcate. O meta-analiză pe 100 de evaluări din 12 țări arată că programele reduc, în ansamblu, atât agresarea, cât și victimizarea. Dar clasamentele celor două rezultate nu coincid[8].

Pentru agresare, cele mai eficiente au fost programele evaluate în Grecia, apoi în Spania și Norvegia, iar Olweus a avut cel mai mare efect. Pentru victimizare, cele evaluate în Italia, apoi în Spania și Norvegia, iar NoTrap! a avut cel mai mare efect[8]. Nu există un program câștigător peste tot, deci brandul unui program spune puțin. Întrebarea utilă pentru școală e ce program folosește concret și cum a verificat că merge acolo.

Dacă ai trecut printr-o despărțire și acordul pentru terapie e el însuși un subiect, pagina despre viața după divorț e un loc bun de citit înainte de prima discuție.

Cinci întrebări pentru prima conversație

1. 01Cu ce vârste lucrați de obicei?Lucrul cu un preșcolar și cel cu un adolescent seamănă puțin. Un psihoterapeut care spune că lucrează la fel cu toate vârstele îți spune, de fapt, că nu a trebuit să aleagă.
2. 02Ce o să aflu eu și ce nu?Răspunsul bun e concret și îl aude și copilul. Un „vă țin la curent cu tot” spus despre un adolescent sună liniștitor și e, de obicei, sfârșitul încrederii lui.
3. 03Cine își dă acordul și ce se întâmplă dacă noi, părinții, nu suntem de acord între noi?Situațiile după o despărțire diferă mult, așa că nu îți dăm aici o regulă juridică. Întreabă direct la prima discuție și cere ca răspunsul să fie și în scris.
4. 04Cum mă implicați pe mine?La un copil mic, părintele e parte din lucru. La un adolescent, rolul e altul. În ambele cazuri ar trebui să afli din prima discuție ce se așteaptă de la tine.
5. 05Ce faceți dacă după o vreme nu vedem schimbare?Terapia cognitiv-comportamentală are cele mai multe dovezi pentru anxietate, dar comparată cu alte tratamente active nu iese clar în față. Un psihoterapeut cu un plan B e mai util decât unul sigur pe metodă.