Depresie

În fișa clinică, ce numim în mod obișnuit „o depresie” apare ca episod depresiv sau tulburare depresivă majoră. Diferența față de o perioadă proastă nu e intensitatea unei zile, ci persistența și întinderea: dispoziția scăzută se așază pentru săptămâni, și nu vine singură. Se strică somnul sau pofta de mâncare, scade energia, concentrarea devine grea, apar vinovăția și sentimentul că nu valorezi nimic.

Semnul pe care oamenii îl descriu cel mai des nu e tristețea, ci golul: nimic nu mai face plăcere, nici lucrurile care făceau înainte. Clinicienii îl numesc anhedonie. Mulți nu se recunosc în cuvântul „depresie” tocmai pentru că nu plâng; doar nu mai simt mare lucru.

Tristețea după o pierdere, o despărțire sau o veste grea e firească și nu trebuie tratată ca boală. Unde se termină una și începe cealaltă nu se stabilește pe o pagină de internet, ci într-o conversație cu un psihoterapeut sau cu un medic psihiatru.

Organizația Mondială a Sănătății estimează că aproximativ 322 de milioane de oameni trăiesc cu depresie, adică 5,2% dintre adulți: 4,1% dintre bărbați și 6,2% dintre femei[1]. Iar în țările cu venituri mari, unde serviciile există, doar aproximativ o treime dintre ei primesc tratament de sănătate mintală[1].

Pentru România, singura cifră națională pe care am putut-o verifica vine din ancheta europeană de sănătate EHIS, din 2019: 4,1% dintre respondenți au raportat simptome depresive curente, dintre care 2,0% simptome depresive majore și 2,1% alte simptome depresive[2].

Chestionarul are nouă întrebări, câte una pentru fiecare criteriu de depresie din manualul de diagnostic american din acea vreme, DSM-IV. Fiecare se notează de la 0 la 3, după cât de des a apărut simptomul în ultimele două săptămâni, iar scorul total merge de la 0 la 27. Autorii au propus pragurile de 5, 10, 15 și 20 puncte pentru depresia ușoară, moderată, moderat-severă și severă[3].

La un scor de cel puțin 10, testul are o sensibilitate de 88% și o specificitate de 88% pentru depresia majoră[3]. În cuvinte obișnuite: din 100 de oameni care au depresie majoră, aproximativ 12 rămân sub prag; din 100 care nu au, aproximativ 12 trec de el. Pentru un chestionar de două minute, e foarte bine. Pentru un diagnostic, nu ajunge.

Meta-analiza clasică a studiilor pe gemeni estimează eritabilitatea depresiei majore la 37%, cu un interval de încredere între 31% și 42%. Restul variației, 63%, se explică prin factori de mediu specifici fiecărui om: ce i s-a întâmplat lui, nu ce a trăit la fel cu frații săi[4].

Cifra de 37% spune că vulnerabilitatea moștenită e reală. O persoană care are depresie nu a ales-o și nu o poate opri printr-un efort de voință, la fel cum nu poți opri un astm respirând mai hotărât. Cifra de 63% spune însă că gena nu e o sentință: majoritatea diferențelor dintre oameni vin din experiențe, din context, din ce se întâmplă în viața fiecăruia.

O meta-analiză de rețea pe 101 studii și 11.910 pacienți a pus față în față psihoterapia, medicația și combinația lor. La finalul tratamentului acut, psihoterapia singură și medicația singură nu au diferit semnificativ. Tratamentul combinat a fost mai eficient decât fiecare dintre ele luate separat[5].

Terapia cognitiv-comportamentală e cea mai studiată formă de psihoterapie pentru depresie. Pe 409 studii și 52.702 pacienți, are un efect moderat spre mare față de lipsa tratamentului[6]. Două dintre cifrele din aceeași lucrare circulă însă fără rezervele cu care au fost publicate, și acolo e partea interesantă.

Față de alte psihoterapii, avantajul TCC e statistic semnificativ, dar foarte mic, și devine nesemnificativ în majoritatea analizelor de sensibilitate[6]. Formularea „TCC e cea mai bună terapie pentru depresie” spune mai mult decât datele. Terapia interpersonală sau cea psihodinamică nu sunt variante de rezervă.

Față de medicație, TCC nu diferă la finalul tratamentului, dar la 6–12 luni după încheiere diferența devine semnificativă în favoarea ei[6]. Autorii notează că numărul de studii e mic și că diferența nu rezistă în toate analizele. E un semnal promițător, nu o dovadă că terapia bate medicația.

Într-o anchetă pe populația generală din Olanda, riscul cumulat de a avea un nou episod de depresie majoră a fost de 13,2% la 5 ani, 23,2% la 10 ani și 42,0% la 20 de ani[8]. La pacienții tratați în servicii specializate de sănătate mintală, unde ajung formele mai severe, cifrele sunt de alt ordin: 60% la 5 ani, 67% la 10 ani și 85% la 15 ani, față de 35% la 15 ani în populația generală[7].

Ambele concluzii sunt adevărate în același timp. Pentru mulți oameni, un episod de depresie rămâne singurul. Pentru alții, depresia revine, și revine mult mai des la cei care au ajuns în servicii specializate. De aceea „mă simt bine” e un moment bun pentru a discuta încheierea tratamentului, nu pentru a o hotărî singur într-o săptămână bună.

1. 01Datele despre România sunt subțiriSingura cifră națională verificabilă vine dintr-un sondaj pe eșantion, cu simptome raportate de respondenți[2]. Nu am găsit un studiu epidemiologic românesc recent, de amploare, care să măsoare diagnosticul.
2. 02Terapia nu e, ca regulă, mai bună decât medicațiaLa finalul tratamentului acut, cele două nu diferă semnificativ[5]. Cine spune altceva vinde o preferință, nu o dovadă.
3. 03Nicio formă de psihoterapie nu a câștigat clarAvantajul TCC față de celelalte e mic și dispare în majoritatea verificărilor de robustețe[6].
4. 04Avantajul pe termen lung al terapiei e promițător, nu doveditSe sprijină pe puține studii și nu rezistă în toate analizele[6].
5. 05Un test online nu pune diagnosticChiar la pragul lui cel mai bun, PHQ-9 ratează unele cazuri și semnalează unele care nu sunt depresie[3]. E un motiv de a vorbi cu cineva, nu o concluzie.