Stiluri de atașament

Teoria atașamentului e munca comună a doi oameni. John Bowlby, psihiatru și psihanalist, i-a formulat principiile: copilul se naște cu un sistem care îl împinge să caute apropierea unei figuri de atașament atunci când îi e frică sau rău. Mary Ainsworth a adus ideea de bază sigură, figura de la care copilul pleacă să exploreze lumea și la care se întoarce, și metoda prin care ideile lui Bowlby au putut fi testate[1].

Metoda se numește Situația Străină: o „mică dramă” de 20 de minute, în opt episoade, în care un copil de un an rămâne scurt cu o persoană necunoscută și apoi singur, după care mama se întoarce[1]. Ce a interesat-o pe Ainsworth a fost reîntâlnirea. Cei mai mulți copii căutau apropiere și contact. Unii plângeau și voiau să fie luați în brațe, dar o loveau sau o împingeau pe mamă. Alții păreau să o ignore, deși adesea o căutaseră cât lipsise. Din aceste observații au ieșit primele categorii[1].

Abia în anii 1980 cercetătorii au aplicat ideea la iubirea dintre adulți, iar acolo s-a schimbat și felul de a măsura. La copii observi un comportament în laborator. La adulți întrebi, prin chestionare, cum te simți în relațiile apropiate[2]. Din acest moment, „stilul de atașament” de pe internet și cel din studii au început să se despartă.

Cercetarea descrie oamenii cu scoruri mici pe ambele dimensiuni ca fiind în general siguri și ca folosind strategii constructive de reglare a emoțiilor[2]. În practică: poți spune „mi-e dor de tine” fără să te simți vulnerabil până la panică și poți auzi „am nevoie de o seară singur” fără să o citești ca pe un abandon.

Securizant nu înseamnă fără conflicte sau fără anxietate. Înseamnă că alarma relației se aprinde la un nivel rezonabil și se stinge când pericolul trece.

Strategia descrisă în cercetare se numește hiperactivare: eforturi energice de a obține apropiere, sprijin și iubire, combinate cu lipsa încrederii că le vei primi, și cu supărare când nu vin[2]. Arată ca verificatul telefonului, ca nevoia de reasigurare repetată, ca o interpretare rapidă a unei tăceri drept semn că ceva s-a stricat.

Teoria leagă tiparul de relații în care figura de atașament a fost uneori receptivă, dar imprevizibil. Când insistența funcționează din când în când, insistența devine strategia[2]. E o explicație de mecanism, nu o acuzație la adresa părinților: tiparul se formează și se întreține în multe relații, nu doar în copilărie.

Strategia se numește dezactivare: să nu cauți apropiere, să îți negi nevoile de atașament și să eviți intimitatea și dependența de altcineva[2]. Arată ca retragere când o discuție devine emoțională, ca preferința de a rezolva totul singur, ca un disconfort real atunci când cineva are nevoie de tine prea mult.

Mitul cel mai des întâlnit e că evitanții „nu simt”. Dezactivarea nu șterge nevoia, o ține jos. Încă din observațiile lui Ainsworth, copiii care o ignorau pe mamă la reîntâlnire o căutaseră adesea cât lipsise[1]. Calmul de la suprafață și nevoia de dedesubt pot exista în același timp.

La sugari, atașamentul dezorganizat e o clasificare din Situația Străină pentru comportamente față de părinte care nu urmează strategiile obișnuite, greu de observat și adesea subtile. Pe aproape 80 de studii și peste 6.000 de perechi copil-părinte, apare la aproximativ 15% dintre sugarii din familii obișnuite de clasă mijlocie, și de două sau chiar trei ori mai des în alte contexte, de exemplu în cazurile de maltratare[5].

La adulți, stilul temător vine dintr-un model separat, cu patru categorii construite din combinația dintre imaginea de sine și imaginea despre ceilalți[4]. Temător înseamnă imagine negativă despre ambele: îți dorești apropierea și te temi de ea în același timp. Pe harta cu două dimensiuni, e colțul cu anxietate și evitare ridicate.

Din 1998, cercetarea pe adulți măsoară atașamentul cu scale construite de Brennan, Clark și Shaver, pe două dimensiuni independente: anxietatea de atașament și evitarea[2]. Nu ești „un anxios” sau „un evitant”. Ai un scor pe fiecare axă, iar combinația lor te așază undeva pe hartă.

Întrebarea dacă oamenii se grupează totuși în tipuri a fost testată direct, cu analize statistice făcute exact pentru asta. Răspunsul: diferențele de atașament sunt mai compatibile cu un model dimensional decât cu unul categorial, atât în general, cât și în relații anume, cu părinții sau cu prietenii[3].

O meta-analiză pe tema stabilității a strâns 127 de lucrări și peste 21.000 de atașamente față de părinți, urmărite de la naștere până la începutul vârstei adulte. Stabilitatea medie e moderată, r = 0,39. Pe intervale de peste 15 ani, nu mai e semnificativă statistic[6]. Iar mediul contează: copiii siguri din medii cu risc își păstrau mai rar securitatea.

Modelul care se potrivește cel mai bine datelor e unul de „prototip”: un factor stabil rămâne în fundal, iar peste el se suprapun variații reale de la o perioadă la alta, atât în primii 19 ani de viață[7], cât și la adulți urmăriți zilnic timp de o lună sau săptămânal timp de un an[8]. Pe scurt: ceva rămâne, dar nu tot.

De aici vine ideea de „securitate câștigată”: oameni care au pornit de la un atașament nesigur și au ajuns la unul sigur. Un studiu longitudinal de 23 de ani confirmă că există oameni care au făcut acest drum. Arată însă și o capcană: cei care își descriu retrospectiv copilăria ca grea, dar acum par siguri, nu aveau mai des un atașament nesigur în copilărie[9]. Povestea pe care ți-o spui azi despre trecut nu e o măsurătoare a lui.

Legătura dintre atașament și viața de cuplu e bine documentată. O meta-analiză pe 132 de studii, semnată de doi cercetători de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, confirmă că atât anxietatea, cât și evitarea merg împreună cu o satisfacție mai mică în relație. Asocierea e mai puternică pentru propria satisfacție decât pentru a partenerului și variază după vârstă, durata relației și regiune[10]. E o corelație, nu o sentință pentru cuplul tău.

Perechea anxios-evitant e cea despre care se scrie cel mai mult. Studiul des invocat e din 1994, pe 354 de cupluri: stilurile partenerilor nu s-au asociat la întâmplare, nu a existat nicio pereche anxios-anxios sau evitant-evitant, iar relațiile dintre bărbați evitanți și femei anxioase au fost surprinzător de stabile pe trei ani, deși ambii le evaluau relativ slab[11]. Efectul e amestecat cu genul, iar stilurile au fost măsurate în categorii. Susține ideea că bucla poate dura mult deși doare, nu că anxioșii și evitanții se atrag ca magneții.

1. 01Numește ciclul, nu persoana„Când eu insist, tu te retragi, și atunci eu insist mai tare” e o propoziție pe care o pot spune amândoi. „Ești evitant” nu e. Dimensiunile descriu tendințe măsurate pe grupuri, nu verdicte despre un om[2].
2. 02Spune nevoia de sub reproșSub „nu-ți pasă” stă de obicei „mi-e frică să nu te pierd”. Sub „mă sufoci” stă adesea „nu știu ce să fac cu atâta emoție”. E o inferență clinică, pe care se sprijină terapia de cuplu bazată pe atașament, nu un rezultat măsurat în studiile de pe pagină.
3. 03Nu folosi stilul ca scuză sau ca armă„Așa sunt eu, am atașament anxios” închide o discuție exact acolo unde ar trebui să înceapă. Stilul descrie de unde pornești, nu ce ai voie să faci.

Ciclul acesta e chiar materialul de lucru al terapiei centrate pe emoții, construită pe teoria atașamentului. Într-un studiu pe 32 de cupluri, evitarea legată de partener a scăzut pe parcursul terapiei, iar anxietatea a scăzut la cuplurile care au parcurs momentul în care partenerul critic își arată vulnerabilitatea în loc de reproș[13]. E un studiu mic, fără grup de control, deci o indicație, nu o dovadă. Dacă tiparele vin de mai departe decât relația de acum, de exemplu o teamă veche de abandon, terapia schemelor lucrează exact cu ele. Mai multe despre dificultățile de cuplu găsești pe pagina relații și cuplu, iar dacă vreți să lucrați împreună, la terapie de cuplu online.

Scalele folosite în cercetare dau două scoruri, nu un „tip”. Cele mai multe teste rapide de pe internet fac invers: îți pun câteva întrebări și îți dau una din patru etichete. Pe pagina de teste Mindtale găsești doar instrumente pe care autorii lor le-au publicat ca să poată fi folosite liber, și de aceea chestionarul de atașament lipsește.

Dacă vrei să înțelegi cum funcționezi în relații, o conversație cu un psihoterapeut îți spune mai mult decât orice etichetă. Nu pentru că ar pune un diagnostic, ci pentru că poate vedea tiparul în context.