Narcisism: ce înseamnă să fii narcisist

În cercetare, narcisismul este o trăsătură de personalitate, la fel ca extraversia sau conștiinciozitatea. Se măsoară prin chestionare, fiecare om are un scor, iar scorurile sunt distribuite continuu, fără o linie naturală care să separe „narcisiștii” de restul. Cei mai mulți oameni care se cred speciali uneori, care vor să fie apreciați sau care se apără când sunt criticați sunt, pur și simplu, oameni.

DSM-5-TR descrie tulburarea de personalitate narcisică drept un tipar pervaziv de grandiozitate, în fantezie sau în comportament, nevoie de admirație și lipsă de empatie, cu debut până la vârsta adultă timpurie și prezent într-o varietate de contexte[3]. Fiecare cuvânt din definiție contează: „pervaziv” înseamnă peste tot, nu doar într-o relație, iar „din tinerețe” înseamnă un tipar vechi, nu o reacție la o perioadă grea.

Contează și ce face persoana cu trăsătura. Mulți oameni cu scoruri ridicate funcționează bine, au relații stabile și nu fac rău nimănui. Pragul clinic nu e „cât de mult îi place să vorbească despre sine”, ci cât de rigid e tiparul și cât costă, pe el și pe cei din jur.

Cea mai mare anchetă epidemiologică pe acest subiect a intervievat față în față 34.653 de adulți din Statele Unite. Prevalența pe viață a tulburării de personalitate narcisică a ieșit 6,2%, mai mare la bărbați (7,7%) decât la femei (4,8%)[4].

Câțiva ani mai târziu, alți cercetători au refăcut calculul pe aceleași date, cu o singură schimbare: un criteriu se numără doar dacă produce suferință sau afectare semnificativă. Prevalența a scăzut de la 6,18% la 0,96%[5]. O sinteză clinică recentă dă 1–2% în populația generală[3].

Diferența dintre cele două cifre este exact diferența dintre „narcisist” ca adjectiv și tulburarea propriu-zisă. Multe trăsături narcisice, luate separat, sunt comune și nu fac neapărat rău. Când ceri ca ele să coste ceva real, rămân de câteva ori mai puțini oameni.

Clasificarea Organizației Mondiale a Sănătății a mers și mai departe. În ICD-11, cele zece tipuri de tulburare de personalitate nu mai există: clinicianul evaluează cât de severă este tulburarea de personalitate, ușoară, moderată sau severă, și ce trăsături ies în evidență[6]. Grandiozitatea și îndreptățirea nu mai au o etichetă proprie, ci intră la domeniul numit disocialitate[6].

Cercetătorii disting două forme. Narcisismul grandios este cel vizibil: nemodest, centrat pe sine, cu sentiment de îndreptățire, dominator. Narcisismul vulnerabil este centrat pe sine la fel, dar arată altfel: neîncredere, instabilitate emoțională, introversie[1]. Aceiași autori susțin că neseparea celor două a făcut literatura mai puțin coerentă[1].

Diferența nu e de nuanță. Într-un studiu pe studenți americani, cele două dimensiuni au ieșit ca factori distincți, iar corelatele lor (personalitate, comportament în relații, simptome) au fost practic fără legătură. Ce aveau în comun era antagonismul față de ceilalți[2].

Două lucruri se pierd când termenul ajunge pe rețelele sociale. Primul: vulnerabilul nu este o versiune „mai perfidă” a grandiosului, ci o combinație de centrare pe sine cu multă suferință, rușine și anxietate. Al doilea: cele două forme coexistă frecvent la aceeași persoană, mai ales la cei cu niveluri ridicate de narcisism grandios[3]. Nu sunt două tipuri de oameni, ci două fețe care pot alterna.

Când ai fost rănit de cineva apropiat, o etichetă aduce ușurare: nu ai înnebunit, nu e vina ta, există o explicație. Ușurarea e legitimă. Problema apare când eticheta înlocuiește ce s-a întâmplat. „E narcisist” nu spune ce a făcut persoana, cât de des, cât de grav și ce te-a costat. Iar exact acestea sunt informațiile de care ai nevoie ca să decizi ce faci mai departe.

Mai e un cost, mai puțin vizibil. Dacă relația era rea „pentru că el e narcisist”, atunci tot ce rămâne de făcut e să îl recunoști pe următorul. Atenția se mută pe detectarea celorlalți și se ia de pe tine: ce te-a ținut acolo, ce ai învățat să tolerezi, ce ai nevoie acum. Acolo se poate lucra.

Și, în sens invers, eticheta poate lipsi exact unde ar fi nevoie de ea: un om poate fi abuziv fără să aibă vreo tulburare de personalitate. Legătura măsurată dintre trăsăturile narcisice și violența în cuplu este slabă (r = 0,15) și nesemnificativă pentru violența fizică[10]. Abuzul se recunoaște după ce se întâmplă, nu după diagnosticul cuiva.

Oamenii care au trecut prin relații grele descriu adesea aceleași lucruri: o perioadă de idealizare urmată de critică, conversații în care nevoile tale dispar, reacții disproporționate la cea mai mică observație, senzația că realitatea ta e pusă la îndoială. Merită luate în serios ca experiențe. Nu merită transformate în listă de verificare pentru celălalt, pentru că aceleași comportamente apar și la oameni fără nicio tulburare, în perioade de criză, în dependențe sau în relații în care ambii au ajuns să se rănească.

Ce poți întreba, în schimb, sunt lucruri despre tine. Te simți în siguranță? Îți mai recunoști propriile percepții? Ți-ai restrâns viața ca să eviți reacțiile cuiva? Pe paginile despre abuzul emoțional și despre manipularea emoțională găsești tacticile descrise precis, iar pagina despre relații și cuplu acoperă conflictele care nu sunt abuz.

1. 01Pune siguranța înaintea explicațieiDacă ți-e frică de reacția cuiva, dacă ai fost amenințat, lovit sau controlat, nu ai nevoie să înțelegi întâi ce „are” persoana. Sună la 112 în pericol imediat, iar pentru violență domestică la linia ANES, 0800 500 333, gratuită și non-stop[11].
2. 02Descrie ce s-a întâmplat, nu ce este el sau ea„Mi-a citit mesajele”, „m-a făcut de râs în fața prietenilor”, „îmi spune că am inventat”. Faptele cu dată sunt mai utile decât orice etichetă, și pentru tine, și pentru un specialist. Tacticile au nume precise, descrise pe pagina despre manipularea emoțională.
3. 03Observă ce a rămas în tineÎndoiala față de propria memorie, vigilența la starea celuilalt, senzația că trebuie să meriți afecțiunea. Asta e partea pe care o poți lucra, indiferent ce diagnostic ar avea sau nu cealaltă persoană.
4. 04Mergi la terapie pentru tine, nu pentru verdictUn psihoterapeut nu va diagnostica pe cineva pe care nu l-a văzut. Te poate ajuta însă să înțelegi de ce relația te-a prins, ce ai de protejat de acum înainte și cum arată limitele tale.

Semnale că merită să vorbești cu un psihoterapeut: te îndoiești constant de ce ai trăit, te simți vinovat pentru reacțiile altcuiva, ți-a scăzut mult stima de sine, dormi prost sau te gândești obsesiv la relație la luni după ce s-a terminat. Dacă e vorba de un părinte, tiparele se pot vedea abia la vârsta adultă, în propriile relații. Nici asta nu cere un diagnostic pentru părinte ca să fie lucrat.

Un studiu care a urmărit aceiași oameni 23 de ani, de la 18 la 41 de ani, a găsit o scădere medie clară a narcisismului, cea mai mare la sentimentul de îndreptățire. Ordinea relativă însă a rămas stabilă: cine era mai narcisic la 18 ani tindea să rămână printre cei mai narcisici la 41[8]. E un singur eșantion, iar din cei 486 de participanți de la început au mai fost evaluați 237. Oamenii se maturizează, în medie. Asta nu spune nimic despre o persoană anume.

Pentru tulburarea propriu-zisă, tabloul e mai rezervat. Niciun tip de psihoterapie și niciun medicament nu au fost testate în studii randomizate controlate. În grupurile urmărite, 63–64% dintre pacienți au abandonat terapia. Studiile longitudinale arată că ameliorarea este posibilă, dar treptată și lentă[3]. Cea mai citată dovadă că schimbarea poate fi profundă este o serie de opt cazuri: după 2,5–5 ani de terapie, niciunul nu mai îndeplinea criteriile[9]. Cele opt cazuri au fost alese tocmai pentru că s-au ameliorat, deci arată că se poate, nu cât de des se întâmplă.

În practică, lucrul cu tiparele narcisice se face în terapii de durată, care lucrează cu stima de sine și cu relația terapeutică, cum sunt terapia psihodinamică sau terapia schemelor. Niciuna nu are, pentru această tulburare, dovezi din studii randomizate.