Terapie psihodinamică

Oamenii o descriu ca pe „terapia în care vorbești despre copilărie” sau o numesc direct psihanaliză. Ambele descrieri au ceva adevărat și ambele ascund diferența care contează. Ideile de bază sunt comune: o parte din ce simți și faci vine din tipare pe care nu le vezi limpede, iar aceste tipare ies la iveală și în relația cu terapeutul.

Diferența e de format. Terapia psihodinamică de scurtă durată se concentrează pe o temă sau un conflict central, iar revizuirea Cochrane o definește printr-un plafon: cel mult 40 de ore de tratament în total[2]. Forma de lungă durată începe, în cercetare, de la un an sau 50 de ședințe[3]. Psihanaliza clasică, cu ședințe multiple pe săptămână și fără termen, nu are nici plafon, nici prag.

O meta-analiză pe 17 studii randomizate a găsit, pentru terapia psihodinamică de scurtă durată, îmbunătățiri mari de la începutul la sfârșitul tratamentului: pe problema pentru care veniseră pacienții, pe simptomele generale și pe felul în care se descurcau social[1]. Autorii concluzionează că terapia s-a dovedit eficientă.

Revizuirea Cochrane, pe 33 de studii și 2.173 de participanți, adaugă ce lipsește din cifrele de mai sus: grupul de control. Față de el, terapia a produs îmbunătățiri semnificativ mai mari pe termen scurt și mediu, la toate categoriile de rezultate, cu o singură excepție, măsurile somatice pe termen scurt[2].

Merită citit de două ori cine semnează avertismentul: sunt cercetători favorabili metodei, nu critici. Ei notează în plus că variația în felul și calitatea în care e livrată terapia poate face estimările mai puțin sigure[2]. Cu alte cuvinte, „psihodinamic” pe un profil nu garantează tratamentul din studii.

Pentru forma de lungă durată, la tulburări complexe, există o meta-analiză cu un efect mare, de 1,8 față de grupurile de comparație, dar cu un interval de încredere care merge de la 0,7 la 3,4, iar 12 dintre cele 23 de studii incluse sunt observaționale, fără randomizare[3]. Detaliile sunt pe pagina despre psihanaliză.

Lucrarea care apare cel mai des când cineva vrea să arate că terapia psihodinamică „are dovezi la fel de bune” e o sinteză din 2010. Autorul susține că mărimile efectului sunt la fel de mari ca pentru terapiile promovate drept „susținute empiric” și că pacienții își păstrează câștigurile după terminarea tratamentului[4]. Dar articolul nu e o meta-analiză nouă, e o sinteză scrisă de un susținător declarat al metodei. Iar un an mai târziu, aceeași revistă a publicat un comentariu care îl acuză că trece peste detalii metodologice cheie, ignoră rezultatele care îi contrazic poziția și supraestimează calitatea și cantitatea dovezilor[5].

Revizuirea Cochrane a studiat-o pentru tulburările psihice frecvente[2], adică exact problemele cu care vin cei mai mulți oameni la terapie: stări depresive, anxietate, dificultăți care se repetă în relații. Pentru ele, e o opțiune cu dovezi. Aceleași probleme au însă și alte abordări cu dovezi, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală sau terapia interpersonală, iar alegerea dintre ele ține mai mult de tine decât de un clasament.

Nu trebuie să alegi tu metoda înainte de prima ședință. Un psihoterapeut bun o alege împreună cu tine, după ce înțelege ce se întâmplă. Dacă totuși ajungi la cineva care lucrează psihodinamic, trei întrebări îți spun rapid ce fel de terapie ți se propune.

Trei întrebări pentru prima conversație

1. 01Lucrăm pe un număr limitat de ședințe sau pe termen deschis?Răspunsul îți spune dacă ești în forma scurtă, cea cu cele mai multe studii, sau în una dintre formele lungi.
2. 02Pe ce temă ne concentrăm?Forma scurtă e construită în jurul unei teme sau al unui conflict central. Un terapeut care lucrează așa ți-o poate numi după primele întâlniri.
3. 03Cum ne dăm seama dacă merge?Nu există un răspuns standard, dar ar trebui să existe unul. „Vom vedea în câțiva ani” e un răspuns de psihanaliză clasică, nu de terapie scurtă.