Derealizare și depersonalizare

În derealizare, schimbarea e în felul în care percepi lumea: lucrurile par plate, îndepărtate, artificiale sau lipsite de viață, oamenii cunoscuți par străini, sunetele par înfundate. În depersonalizare, schimbarea e în felul în care te simți pe tine: emoțiile par amorțite, mâinile nu par ale tale, îți auzi vocea ca pe a altcuiva, faci lucrurile ca pe pilot automat. De cele mai multe ori cele două apar împreună.

Ce le definește clinic e un detaliu care schimbă tot: în timp ce totul pare ireal, testarea realității rămâne intactă[4]. Nu crezi că lumea a dispărut sau că ai devenit altcineva. Știi că e o senzație, doar că e una foarte neplăcută. Asta e diferența față de psihoză, unde convingerea însăși se schimbă.

Iar episoadele trecătoare sunt obișnuite. Un ghid clinic publicat în BMJ le descrie drept „foarte frecvente în populația generală, adesea în perioade de stres sau oboseală” și notează că simptomele care durează mai puțin de câteva săptămâni nu au nevoie de intervenție[3].

O recenzie sistematică a datelor epidemiologice a găsit că între 26% și 74% dintre oameni raportează cel puțin un episod de-a lungul vieții, iar între 31% și 66% în momentul unui eveniment traumatic[1]. Intervalul e larg pentru că studiile au folosit definiții și eșantioane diferite, multe pe studenți, dar mesajul e același: e o experiență umană obișnuită.

La celălalt capăt, studiile pe populație cu interviuri diagnostice găsesc forme semnificative clinic la aproximativ 1-2%[1], iar o recenzie mai recentă estimează tulburarea la în jur de 1%, mai frecventă la adolescenți și tineri adulți[2]. Diagnosticul de tulburare de depersonalizare-derealizare se pune când episoadele persistă sau revin, testarea realității rămâne intactă, simptomele nu sunt explicate mai bine de altă afecțiune psihică, de o substanță sau de o boală medicală și produc suferință ori afectare semnificativă[4].

În cea mai mare serie de cazuri descrisă la momentul publicării, 117 adulți, debutul a fost în jur de 16 ani, iar evoluția a fost de obicei cronică și adesea continuă[6]. Specialiștii folosesc instrumente validate, cum ar fi Scala Cambridge de depersonalizare, care măsoară frecvența și durata simptomelor în ultimele șase luni[10]. Nu e un autotest, e un punct de plecare pentru o discuție cu un specialist.

Anxietatea și panica. Legătura e una dintre cele mai strânse. În studiile pe persoane cu tulburare de panică, ratele de depersonalizare și derealizare raportate variază de la 7,8% la 82,6%[1], iar mulți oameni își trăiesc primul episod chiar în timpul unui atac. Dacă recunoști tiparul, citește despre tulburarea de panică și despre anxietate.

Stresul sever și depresia. În seria de 117 cazuri, declanșatorii imediați cei mai frecvenți au fost stresul sever, depresia, panica și consumul de marijuana sau halucinogene[6].

Trauma. Ratele cele mai mari de tulburare au fost găsite la persoane care au trăit abuz interpersonal, o legătură pe care autorii o numesc posibilă și cer să fie cercetată mai departe[2]. Dacă senzația a apărut după un eveniment copleșitor, pagina despre traumă și PTSD și testul orientativ de traumă te pot ajuta să pui lucrurile în context.

Canabisul. Într-o clinică specializată, 40 din 164 de persoane cu depersonalizare cronică și-au legat debutul de un episod de consum de droguri ilicite. Tabloul lor a semănat izbitor cu al celorlalți pacienți: drogul pare să fi fost declanșatorul, nu o boală diferită[7].

Nesomnul. Într-un experiment mic, 25 de voluntari sănătoși ținuți treji o noapte au raportat mai multe simptome disociative pe măsură ce noaptea înainta[8]. Dacă nopțile proaste sunt o constantă, pagina despre insomnie e un loc bun de început.

Echipa clinicii de depersonalizare de la Maudsley, din Londra, a propus că problema nu e episodul în sine, ci felul în care e citit. Dacă senzația e interpretată ca semn de boală mintală gravă sau de afectare a creierului, anxietatea crește, iar anxietatea intensifică senzația[5].

Verificatul e partea cea mai greu de văzut. Te uiți în oglindă ca să vezi dacă mai ești tu, cauți simptome pe internet, testezi în fiecare cameră dacă lumea mai pare reală. Fiecare verificare pare o formă de control. Modelul spune că, de fapt, ține atenția pe simptom și împiedică exact experiența care ar dezminți frica[5].

1. 01Numește ce se întâmplă„Asta e derealizare. E neplăcută, nu e periculoasă și trece.” Modelul cognitiv pune exact interpretarea catastrofică în centrul cercului[5], iar terapia testată pornește de la reinterpretarea simptomelor într-un mod neamenințător[11].
2. 02Dă-i corpului ceva intens de simțitApă rece pe mâini, un cub de gheață, mers alert, ceva acru sau puternic aromat. Pacienții dintr-o serie mare de cazuri au raportat că stimularea emoțională sau fizică intensă tindea să reducă intensitatea[6]. E raportat de ei, nu testat ca tehnică, așa că tratează-l ca pe un experiment.
3. 03Caută un om, nu o confirmareUn mesaj sau o conversație cu cineva apropiat. Interacțiunile reconfortante au fost, în aceeași serie, printre factorii care reduceau intensitatea[6]. Diferența contează: să vorbești cu cineva ajută, să întrebi pe toată lumea „par normal?” e o formă de verificare.
4. 04Oprește verificareaSă te uiți în oglindă ca să vezi dacă „mai ești tu”, să testezi dacă lumea mai pare reală, să citești simptome la nesfârșit. Modelul propune că verificarea ține atenția lipită de simptom și împiedică exact experiența care l-ar dezminți[5].
5. 05Continuă ce făceai, mai încetEvitarea locurilor sau situațiilor în care a apărut senzația o face să pară mai periculoasă decât e. Reducerea evitărilor a fost una dintre componentele terapiei testate[11].

O recenzie sistematică preînregistrată a adunat tot ce s-a publicat până în 2021: din peste 17.000 de studii identificate, doar 41 au fost eligibile, cu 300 de participanți în total, iar doar patru erau studii randomizate. Autorii descriu calitatea și cantitatea dovezilor drept, în general, scăzute[12]. O trecere în revistă anterioară nota că nu există ghiduri de tratament stabilite și că nicio tehnică psihoterapeutică nu avea eficacitate dovedită[13].

Cel mai coerent rezultat psihologic vine din terapia cognitiv-comportamentală adaptată pentru depersonalizare. Într-un studiu deschis pe 21 de pacienți, terapia s-a concentrat pe reinterpretarea simptomelor într-un mod neamenințător și pe reducerea evitărilor, a comportamentelor de siguranță și a monitorizării. Îmbunătățirile s-au menținut la șase luni, iar 29% dintre participanți nu mai îndeplineau criteriile tulburării la final[11]. Fără grup de control, nu putem ști cât din efect ține de terapie și cât de alți factori, iar autorii spun asta explicit.

Când depersonalizarea a pornit dintr-o traumă, psihoterapeutul poate lucra și cu amintirile care o țin activă, de exemplu prin EMDR sau prin alte terapii centrate pe traumă. Pentru depersonalizare în sine, acestea nu au fost testate separat, așa că alegerea se face împreună cu specialistul, după ce înțelege ce întreține simptomele în cazul tău.

Senzația de irealitate poate fi și secundară unei afecțiuni medicale. Epilepsia și migrena sunt cele mai des asociate[9], iar ghidul din BMJ recomandă ca simptomele secundare altor diagnostice să fie deosebite și tratată cauza de fond[3].

Fără urgență, dar merită programare la medicul de familie sau la un psihiatru dacă episoadele durează mai mult de câteva săptămâni sau revin des[3], dacă au început după consum de substanțe și nu trec, dacă vin cu momente pe care nu ți le amintești ori dacă îți afectează munca, studiul sau relațiile. Un psihoterapeut poate lucra în paralel cu medicul.

Alexitimia descrie dificultatea de a identifica ce simți, dificultatea de a le descrie altora și o gândire orientată spre exterior, spre fapte, nu spre trăiri. Nu e un diagnostic, ci o trăsătură de personalitate pe care o avem cu toții într-o măsură mai mică sau mai mare. Se măsoară de obicei cu Scala Toronto cu 20 de itemi (TAS-20), dezvoltată de Bagby, Parker și Taylor, care are o structură cu trei factori și o fidelitate bună[15].

Cât de frecventă e depinde de pragul ales. Într-un eșantion de 5.454 de adulți din Finlanda, 9,9% au avut scoruri peste prag, bărbații mai des decât femeile[16]. E o cifră dintr-o singură țară și dintr-un singur chestionar, nu o statistică universală.

Legătura cu depersonalizarea e specifică. Un studiu a comparat 46 de persoane cu tulburare de depersonalizare, 21 cu PTSD și 35 de participanți sănătoși. Doar grupul cu depersonalizare a avut scoruri ridicate de alexitimie, mai ales la „dificultatea de a identifica emoțiile”[14]. Dacă senzația că emoțiile sunt „stinse” face parte din ce trăiești, merită spusă explicit unui psihoterapeut: e un lucru pe care îl poți învăța treptat să-l numești.