ADHD la adulți

Denumirea clinică românească e tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție, prescurtat THDA, dar aproape toată lumea îi spune ADHD. Criteriul care contează cel mai mult la adulți e cel pe care testele online nu îl pot verifica: simptomele trebuie să fi fost prezente înainte de 12 ani și să producă dificultăți în mai mult de un context de viață[1]. La muncă și acasă, nu doar la muncă.

Condiția aceasta face diferența între ADHD și un an în care nu te mai poți concentra. Epuizarea, anxietatea, depresia sau un program care nu mai are loc de somn pot produce, pe termen scurt, plângeri asemănătoare. De aceea evaluarea începe cu istoria ta, nu cu lista de simptome de acum.

Cea mai cuprinzătoare estimare globală găsește ADHD la 2,58% dintre adulți dacă numeri doar forma persistentă, cu debut confirmat în copilărie, și la 6,76% dacă numeri pe oricine are simptomele acum, indiferent de când au apărut. În cifre absolute, asta înseamnă aproximativ 140 de milioane, respectiv 366 de milioane de adulți în 2020[2].

Asociația Americană de Psihiatrie folosește o estimare de 2,5% pentru adulți[1], foarte aproape de definiția persistentă. Materialele virale folosesc aproape mereu cifra mare, fără să spună ce măsoară. Când vezi „1 din X adulți are ADHD”, întrebarea utilă e care definiție a fost folosită.

Versiunea scurtă are șase întrebări și, în validarea originală, a funcționat chiar mai bine decât cea de 18. A avut o specificitate de 99,5%, deci aproape nu semnalează oameni care nu au ADHD, și o sensibilitate de 68,7%[3]. A doua cifră e cea pe care puțini o explică: aproape unul din trei adulți care au ADHD iese negativ.

Practic, un rezultat pozitiv e un motiv bun să mergi la o evaluare. Un rezultat negativ nu e un motiv să închizi subiectul dacă dificultățile sunt vechi, apar în mai multe zone ale vieții și te costă. Și, în ambele cazuri, niciun chestionar nu verifică criteriul copilăriei, pe care îl poate reconstitui doar o discuție.

Consensul internațional despre ADHD la fete și femei pune două cifre una lângă alta. În eșantioanele din populația generală, raportul băieți la fete e de aproximativ 3 la 1. În trimiterile către clinici, variază de la 3 la 1 până la 16 la 1[4]. Dacă diferența ar ține doar de cât de frecventă e tulburarea, cele două rapoarte ar fi apropiate. Distanța dintre ele sugerează un tipar de fete care nu au fost observate la timp, nu doar o tulburare mai rară la fete.

Adevărul are totuși două părți. Sub-recunoașterea e reală și documentată. Dar ideea că ADHD ar afecta la fel bărbații și femeile, iar restul ar fi doar prejudecată, nu e susținută de aceleași date: raportul de 3 la 1 rămâne și în studiile pe populația generală, unde nu contează cine ajunge la clinică[4].

O meta-meta-analiză care a adunat 34 de meta-analize despre profilul cognitiv în ADHD găsește afectări moderate în mai multe domenii: memoria de lucru, inhibiția răspunsului, planificarea și organizarea, variabilitatea timpului de reacție[5]. Sunt exact lucrurile de care depinde o zi obișnuită de adult: să ții minte ce faceai, să nu sari la următorul stimul, să pornești o sarcină și să o duci la capăt.

Exemplele sunt ilustrative, nu criterii de diagnostic. Oricine uită de ce a intrat într-o cameră; diferența ține de cât de des, în câte contexte și de cât de mult costă.

Același consens notează că efectele sunt mai mari la copii și adolescenți decât la adulți[5]. Pentru mulți adulți, asta se simte ca un paradox: dificultatea s-a atenuat, dar viața a devenit mai exigentă, cu mai puțină structură impusă din afară și mai multe lucruri de ținut minte deodată.

Recenzia Cochrane pe adulți cu ADHD ajunge la o concluzie prudentă: există dovezi de calitate scăzută că tratamentele cognitiv-comportamentale pot fi benefice pe termen scurt[7]. Rezultatul cel mai puternic apare când terapia e adăugată la medicație: simptomele centrale, evaluate de clinician, au scăzut mai mult decât cu medicația singură. Dar acel rezultat vine din doar 2 studii cu 65 de participanți, pe dovezi de calitate foarte scăzută[7].

Comparată cu o terapie suportivă obișnuită, fără medicație, terapia cognitiv-comportamentală a avut pe simptomele raportate de pacienți un efect mic și nesemnificativ statistic[7]. Autorii mai notează lipsa urmăririi pe termen lung și faptul că studiile vin aproape toate din emisfera nordică și Australia.

Tradus în ce poți aștepta: un psihoterapeut te poate ajuta să construiești structura pe care creierul nu ți-o dă de la sine, să lucrezi cu anxietatea sau rușinea adunate în ani de „de ce nu poți și tu”, să îți organizezi munca și relațiile în jurul felului în care funcționezi. Nu îți poate promite că simptomele centrale vor scădea la fel de mult ca sub un tratament prescris de medic, și nu îți poate prescrie acel tratament.

Ghidul britanic NICE nu începe cu medicamentele. Primul pas sunt ajustările din viața de zi cu zi, la muncă, acasă, în felul în care îți organizezi timpul. Medicația se oferă abia dacă, după aceste ajustări, simptomele încă îți afectează semnificativ viața[8].

Iar dacă alegi, informat, să nu iei medicație, e o alegere legitimă. Pentru această situație, ca și pentru cei care nu tolerează medicația sau la care nu a funcționat, ghidul recomandă tratament psihologic structurat, care poate include terapie cognitiv-comportamentală[8]. Ce nu spune ghidul e că psihoterapia ar reduce simptomele centrale la fel de mult ca medicația atunci când ele sunt severe. De aceea decizia se ia împreună cu un psihiatru, după evaluare.

Drumul, pas cu pas

1. 01Un chestionar de screeningASRS, cele 6 întrebări ale Organizației Mondiale a Sănătății. Îți spune dacă merită să mergi mai departe. Nu îți spune că ai ADHD.
2. 02O conversație cu un psihoterapeutPentru a pune pe masă istoricul, contextele în care apar dificultățile și ce altceva ar putea explica ce trăiești, de la anxietate la oboseală cronică.
3. 03O evaluare diagnosticăIstoric clinic, interviu și, uneori, evaluare neuropsihologică. Dacă se pune problema medicației, evaluarea și decizia trec prin psihiatru.
4. 04Un plan, nu o singură soluțieMedicația, dacă psihiatrul o recomandă și tu o alegi. Psihoterapia, pentru organizare, pentru ce rămâne după medicație sau ca opțiune principală dacă alegi să nu iei tratament.

Nu știm câți adulți din România au ADHD, pentru că nimeni nu a publicat un studiu național. Nu știm bine ce se întâmplă cu beneficiile terapiei după primele luni, pentru că studiile cu urmărire pe termen lung lipsesc[7]. Și nu știm ce explică cea mai mare parte a componentei moștenite a ADHD, pentru că variantele genetice găsite până acum acoperă doar o parte din ea[6].

Ce știm suficient de bine ca să spunem fără ezitare: un test nu e un diagnostic, diagnosticul la adult se sprijină pe istoria din copilărie, iar un plan bun combină de obicei mai multe lucruri decât unul singur.