Terapie în română, pentru cei plecați

La 1 ianuarie 2025, 3.055.755 de cetățeni români aveau reședința într-un alt stat membru al Uniunii Europene. Italia, cu peste un milion, Germania, cu 771.276, și Spania, cu 609.270, sunt de departe principalele destinații[1].

Cifra e un prag minim, nu un total. Nu numără Regatul Unit, Elveția sau Norvegia, unde există comunități mari, și nu numără pe cei care au luat între timp cetățenia țării în care trăiesc. Estimările de mai multe milioane care circulă în discursul public nu au însă o metodologie publicată, așa că nu le folosim aici.

Într-un experiment cu 725 de participanți, aceeași dilemă morală a fost prezentată fie în limba maternă, fie într-o limbă străină. În varianta cu încărcătură emoțională puternică, cea în care trebuie să împingi un om de pe un pod ca să salvezi alți cinci, alegerea „rece”, utilitaristă, a crescut de la 18% în limba maternă la 44% în limba străină. În varianta neutră a aceleiași dileme, limba nu a schimbat nimic: 81% și 80%[3].

Controlul acela e partea importantă. Dacă limba străină ar fi fost doar mai greu de procesat, diferența ar fi apărut în ambele variante. A apărut doar acolo unde era emoție. Autorii leagă asta de dovezi mai vechi că răspunsul conductanței pielii, un semn fiziologic al activării emoționale, e mai slab la expresii emoționale citite într-o limbă străină[3].

Cifra care circulă vine dintr-o meta-analiză pe 76 de studii: intervențiile conduse în limba maternă a clientului, când aceasta nu era engleza, au fost de două ori mai eficiente decât cele conduse în engleză[4]. Dar grupurile de comparație din acele studii erau foarte diferite între ele, iar studiile veneau mai ales din Statele Unite, cu populații latino, asiatice și native americane, nu din diaspora europeană.

Actualizarea din 2018, pe 99 de studii, găsește un beneficiu de d = 0,50, care scade la 0,35 după corecția pentru bias de publicare, adică pentru faptul că studiile fără rezultat ajung mai rar să fie publicate[5]. Materialele de promovare citează de obicei primul număr.

Comparația cea mai strictă o face o meta-analiză care pune față în față terapie adaptată și terapie standard, ambele de bună calitate. Avantajul rămâne, dar e modest. Iar singurul factor care l-a explicat nu a fost limba în sine, ci felul în care e explicată suferința clientului, pe înțelesul lui[6].

Pentru cineva din diaspora, concluzia utilă e dublă. Limba maternă nu e magie, iar un terapeut slab în română nu bate un terapeut bun în italiană. Dar un terapeut bun care îți poate explica ce ți se întâmplă în cuvintele tale are, după cele mai stricte date disponibile, un avantaj real.

Literatura ușor de găsit despre „migranți” privește adesea oameni strămutați de război și relocați în țări vestice[8]. O meta-analiză care a separat cele două grupuri arată cât de mare e diferența: depresia a avut o prevalență combinată de 20% la migranții de muncă și de 44% la refugiați, iar anxietatea 21% față de 40%[7].

Cine a plecat la muncă în Italia sau în Germania seamănă mult mai mult cu primul grup decât cu al doilea. A lua ratele de la refugiați și a le lipi pe diaspora română e o eroare de transfer, chiar dacă ambele grupuri se numesc „migranți”. Asta nu înseamnă că plecarea nu costă. Înseamnă doar că nu avem o cifră verificată despre cât costă, pentru românii plecați în particular.

Diferența practică e între dorul care vine și trece și cel care se instalează. Primul e o reacție firească la o pierdere reală: ai lăsat oameni, locuri și o limbă în care nu trebuia să te gândești înainte să vorbești. Al doilea merită o conversație când începe să îți ocupe zilele, să te țină departe de oameni sau să vină împreună cu somn prost și lipsă de energie care nu mai trec.

Contează și cine e de cealaltă parte. Într-un studiu pe 101 terapeuți, cei 18 care vorbeau o singură limbă au diferit semnificativ de cei 83 bi- sau multilingvi în felul în care se acordau la pacienții care trăiesc în mai multe limbi[9]. Studiul e mic și măsoară atitudini, nu rezultate, dar sugerează că experiența proprie a trăitului între limbi se simte în cabinet.

Iar dincolo de psihoterapie, în îngrijirea medicală în general, 46 din 50 de studii au asociat faptul că pacientul și medicul vorbesc aceeași limbă cu rezultate mai bune. Autorii notează însă că fiecare studiu a definit altfel ce înseamnă „aceeași limbă”[10], deci numărul arată o direcție, nu un consens.

1. 01Limba contează, dar nu e criteriul întregAvantajul limbii materne e real și modest. Un psihoterapeut bun care te înțelege contează cel puțin la fel de mult ca limba în care vorbiți.
2. 02Contează dacă înțelege ce înseamnă să trăiești între două limbiTerapeuții care vorbesc ei înșiși mai multe limbi se raportează diferit la pacienții bilingvi. E o întrebare legitimă pentru prima conversație.
3. 03Ai voie să schimbi limba în timpul ședințeiDacă un subiect e prea greu în română, uneori e mai ușor de spus întâi în limba a doua. Un terapeut atent lucrează cu asta, nu împotriva ei.
4. 04Fusul orar e o problemă practică, nu una clinicăȘedințele online se programează la o oră care merge în ambele țări. Verifică asta înainte de prima ședință, nu după.

Dacă e prima dată când te gândești la terapie, poate ajuta întâi cum arată prima ședință sau diferența dintre psiholog și psihoterapeut.