Autism la adulți

Condițiile din spectrul autist au debut timpuriu și o prevalență estimată de aproximativ 1% la toate vârstele. Asta înseamnă că există adulți autiști în aceeași proporție în care există copii autiști, iar mulți dintre ei au crescut fără diagnostic, într-o perioadă în care criteriile și instrumentele erau gândite pentru copii. Cercetătorii care au scris despre ei îi numesc „generația pierdută” și notează că stabilirea unui prim diagnostic la vârsta adultă poate fi dificilă[1].

Cel mai direct semn că nu e o figură de stil vine dintr-un studiu care a căutat autismul în populația generală din Anglia, nu în clinici. Prevalența ponderată la adulți a ieșit 9,8 la 1.000, cu un interval de încredere larg, între 3,0 și 16,5. Mai interesant e ce nu au găsit: adulții autiști identificați nu foloseau mai mult serviciile de sănătate mintală decât ceilalți[2], ceea ce sugerează că mulți dintre ei trăiau printre ceilalți, nerecunoscuți.

Într-un studiu pe 2.275 de participanți din Olanda, femeile au fost identificate mai târziu decât bărbații în ambele grupuri de vârstă, sub 18 ani și peste. Concluzia autorilor nu e despre femei, ci despre clinicieni: e nevoie de strategii care să schimbe felul în care profesioniștii recunosc autismul la femei[4].

A doua piesă e camuflarea. Într-un studiu pe 60 de adulți autiști fără dizabilitate intelectuală, comparați pe vârstă și IQ, femeile au avut în medie scoruri de camuflare mult mai mari decât bărbații, cu o mărime a efectului d = 0,98[5]. Cu alte cuvinte, multe femei autiste nu arată ce se așteaptă un clinician să vadă, pentru că au muncit ani de zile tocmai ca să nu arate.

Structura din schema de mai sus nu e o teorie construită din afară. Vine dintr-un studiu în care 92 de adulți autiști au fost întrebați despre natura, motivele și consecințele propriei camuflări. Motivele au fost integrarea și dorința de a avea mai multe legături cu ceilalți. Camuflarea în sine a fost o combinație de tehnici de mascare și de compensare. Consecințele, pe termen scurt și lung, au inclus epuizarea, contestarea stereotipurilor și amenințări la adresa imaginii de sine[6].

Ultima consecință explică de ce un diagnostic târziu e rareori doar o informație medicală. Pentru cineva care a construit ani de zile o versiune acceptabilă a sa, întrebarea care urmează nu e „ce am?”, ci „care parte din mine sunt eu?”. E o întrebare legitimă, și e una dintre cele pe care le poți duce într-o terapie fără ca terapia să aibă ceva de „reparat” la tine.

O meta-analiză pe aproape o sută de studii a estimat cât de des apar alte diagnostice la persoanele autiste. ADHD a ieșit pe primul loc, la aproximativ 28%, urmat de tulburările de anxietate, la 20%, de tulburările de somn, la 13%, de tulburările de comportament și control al impulsurilor, la 12%, și de tulburările depresive, la 11%[7].

Două precizări schimbă felul în care se citesc cifrele. Prima: eșantioanele includ copii și adulți la un loc, deci nu sunt cifre despre adulți. A doua: chiar autorii scriu că prevalențele raportate „variază foarte mult”, iar estimările din clinici au ieșit mai mari decât cele din populația generală[7]. Pentru adulți, secțiunea următoare are cifre mai potrivite.

Suprapunerea cu ADHD contează practic, nu doar statistic. Când două profiluri se amestecă, unul îl poate acoperi pe celălalt, iar recunoașterea unuia nu garantează recunoașterea celuilalt. Dacă te regăsești mai mult în amânare, haos organizatoric și hiperfocus, citește și pagina despre ADHD la adulți.

O meta-analiză construită doar pe studii cu adulți autiști, 30 pentru anxietate și 29 pentru depresie, cu peste 26.000 de participanți fiecare, a găsit că 27% au în prezent o tulburare de anxietate și 42% au avut una vreodată. Pentru tulburarea depresivă, cifrele sunt 23% în prezent și 37% pe durata vieții[8].

A treia piesă nu are încă un loc în manualele de diagnostic, dar are o definiție construită împreună cu persoane autiste. Epuizarea autistă e descrisă ca epuizare cronică, pierdere a unor abilități pe care le aveai și toleranță redusă la stimuli, pervazivă și de durată, de regulă peste trei luni. Autorii o văd ca rezultat al stresului cronic și al nepotrivirii dintre ce ți se cere și ce poți, fără sprijin adecvat, și o consideră distinctă atât de burnout-ul profesional, cât și de depresia clinică[9].

Distincția contează pentru că fiecare cere altceva. Un plan gândit pentru burnout-ul de la birou, cu concediu și apoi revenire la același ritm, poate rata exact nepotrivirea care a produs epuizarea. Dacă te recunoști mai mult în descrierea clasică, pagina despre burnout e un punct de plecare bun.

Riscul de suicid, spus direct

Într-un studiu pe adulți diagnosticați cu sindrom Asperger într-o clinică specializată din Anglia, 66% dintre respondenți au raportat că au avut vreodată gânduri de suicid, iar 35% că au avut planuri sau tentative. Față de un eșantion din populația generală britanică, raportul de șanse pentru gânduri de suicid pe durata vieții a fost 9,6. Autorii leagă asta de factori de risc pentru depresie pe care adulții autiști îi au des, cum sunt izolarea socială, excluderea și șomajul[10].

Cifrele se citesc cu contextul lor: o singură clinică, adulți abia diagnosticați, majoritar bărbați, 256 din 374, și răspunsuri despre toată viața, nu despre prezent[10]. Nu înseamnă că o treime dintre adulții autiști au încercat să se sinucidă. Înseamnă că riscul e real și mult peste media populației. Iar studiul despre epuizarea autistă a găsit, separat, că adulții autiști au descris-o ca fiind asociată inclusiv cu comportament suicidar, motiv pentru care autorii recomandă includerea ei în programele de prevenție[9].

Separarea din schemă nu e o nuanță de formulare. Anxietatea și depresia au, la persoanele autiste, prevalențe proprii, măsurate separat de autism[8][7], iar epuizarea autistă e descrisă și ea ca un fenomen distinct de profilul autist de bază, ceea ce le face pe toate ținte proprii de terapie. Poți lucra la anxietate fără să îți ceară nimeni să fii altcineva. Și poți începe o terapie înainte de un diagnostic, fiindcă anxietatea nu are nevoie de un raport ca să fie reală.

În general, evaluarea autismului la adulți presupune un interviu clinic și instrumente standardizate, administrate de un specialist calificat. Chestionarele de screening, precum AQ, pot spune dacă merită o evaluare, dar nu pun un diagnostic. Pentru România nu am găsit un protocol public și verificabil al Ministerului Sănătății, al CNAS sau al unui spital, așa că nu îți dăm nume de clinici, timpi de așteptare sau informații despre decontare. Întreabă direct specialistul la care ajungi ce instrumente folosește și cât de des evaluează adulți.