Terapie Gestalt

Cuvântul „Gestalt” vine din germană și înseamnă formă, configurație. Conceptele pe care stă abordarea, contactul, conștientizarea și principiul aici-și-acum, au fost introduse de Frederick Perls, Ralph Hefferline și Paul Goodman în lucrarea fondatoare publicată în 1951[1]. De atunci, școala s-a ramificat mult, dar acest nucleu a rămas.

În loc să caute cauza din trecut, terapia Gestalt se uită la cum se organizează experiența ta chiar acum: ce apare, ce observi, ce faci cu ce observi și unde se blochează mișcarea. Abordarea își descrie propria materie ca pe un ciclu.

Diferența pare mică și nu este. Povestea despre trecut poate fi spusă de o sută de ori fără ca nimic să se miște. Ce se întâmplă în corpul tău în timp ce o spui, ce eviți să spui, unde ți se strânge vocea, cum te retragi când terapeutul se apropie: astea se întâmplă acum, în prezența cuiva, și pot fi lucrate acum.

Aici intră conceptul de contact. În limbaj clinic, contactul e felul în care intri în relație cu ceea ce e în afara ta și cu ceea ce e în tine. Pe înțelesul oricui, e cât de prezent ești, de fapt, în camera aceea. Relația cu terapeutul nu e doar cadrul în care se lucrează, e și materialul de lucru.

Asta explică și de ce abordarea folosește experimente în ședință, nu doar conversație: un dialog jucat, o mișcare, o frază repetată cu voce tare. Scopul nu e teatrul, ci să aduci în prezent ceva care altfel rămâne la nivel de relatare.

Te așezi în fața unui scaun gol și îi vorbești persoanei cu care ai ceva neîncheiat ca și cum ar fi acolo. Spui ce nu ai apucat sau nu ai putut să spui. Apoi te muți pe celălalt scaun și răspunzi din poziția acelei persoane. Terapeutul ține cadrul, te ajută să rămâi în prezent și nu interpretează în locul tău.

Tehnica s-a născut în Gestalt, dar cariera ei științifică s-a desfășurat în altă parte. Cea mai mare parte a cercetării serioase despre dialogul pe scaunul gol vine din terapia centrată pe emoții, care a preluat-o și a testat-o mai sistematic decât a făcut-o școala de origine[2].

Primul studiu controlat a lucrat cu 34 de clienți care aveau sentimente nerezolvate față de o persoană semnificativă, ceea ce literatura numește „unfinished business”. Terapia experiențială cu dialog pe scaunul gol a produs îmbunătățiri semnificativ mai mari decât un grup de control psihoeducațional, pe toate măsurile de rezultat, iar câștigurile s-au menținut la 4 luni și la un an[2].

Al doilea studiu întreabă altceva, mai util: ce anume face diferența. Pe 26 de clienți, rezolvarea a fost prezisă mai bine de exprimarea unor nevoi interpersonale rămase neîmplinite și de o schimbare în felul în care clientul ajunge să vadă cealaltă persoană, decât de alianța terapeutică. Gradul de activare emoțională a separat clienții care au ajuns la o rezolvare de cei care nu au ajuns[3].

Al treilea e singurul cu un eșantion serios. Pe 119 femei bosniace ale căror soți au murit sau au dispărut în război, expunerea dialogică construită pe scaunul gol a produs câștiguri terapeutice moderate, față de câștiguri mici în grupul de control suportiv, cu avantaj la finalul tratamentului pe doliul traumatic și pe evitarea post-traumatică, menținut la un an[4].

Al patrulea folosește scaunul gol invers, ca instrument de evaluare, nu ca tratament. Intensitatea doliului nerezolvat exprimată în monolog la 6 luni de la pierderea partenerului a prezis simptomele de la 14 luni, chiar și după ce simptomele de la 6 luni au fost controlate statistic[5]. Este un argument lateral, dar bun: ce iese la suprafață în exercițiu are legătură cu ce se întâmplă mai târziu.

Singura meta-analiză dedicată exclusiv terapiei Gestalt pe care am găsit-o a fost publicată în 1994, în germană, și acoperă 38 de studii derulate între 1970 și 1986. Concluzia ei e favorabilă, dar limitările pe care le declară singură sunt la fel de importante ca ea: nu a putut stabili indicații diferențiale, adică cui i se potrivește ce, nici eficacitatea pe format individual, nici eficacitatea pe termen lung[6].

Una dintre puținele analize de ansamblu dedicate cercetării empirice din terapia Gestalt rămâne o trecere în revistă publicată în 2004[7]. O menționăm ca punct de plecare pentru cine vrea să sape mai adânc, nu ca sursă a vreunei concluzii de pe pagina asta.

Există și o dovadă adiacentă, care nu e despre Gestalt și nu trebuie citită ca atare. O meta-analiză pe zece eșantioane de psihoterapie psihodinamică scurtă a găsit o corelație semnificativă între cât de mult facilitează terapeutul trăirea și exprimarea emoțională a pacientului și rezultatul tratamentului[8]. Spune că munca pe afect ajută dincolo de o singură școală. Nu spune nimic despre terapia Gestalt în mod specific.

Ce rămâne de reținut: eșantioanele studiilor-cheie sunt mici, 26 și 34 de oameni, iar singurul studiu cu 119 participanți vine dintr-un context foarte particular, doliul de război[4]. Nu am găsit trialuri mari, recente, care să compare terapia Gestalt ca pachet complet cu terapia cognitiv-comportamentală pentru depresie sau anxietate.

În practică, mulți psihoterapeuți formați în Gestalt lucrează integrativ și folosesc tehnica scaunului gol alături de alte instrumente. Întrebarea utilă la prima ședință nu e „lucrați Gestalt?”, ci „cum ați lucra concret cu ce v-am povestit și după ce ați ști că merge?”.

Dacă nu știi ce abordare ți se potrivește, nu e treaba ta să alegi. Poți citi lista abordărilor din curiozitate, dar metoda o propune psihoterapeutul, după ce înțelege ce se întâmplă cu tine.